CONTRIBUŢIA CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ŞI ACTIVE LA DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, EDUCAŢIEI ŞI CULTURII ÎN MANGALIA

(Intervenţie ţinută cu ocazia Simpozionului ’’Armata şi societatea. Rolul factorului militar în procesul de dezvoltare a localităţii Mangalia’’, derulat de “Ziua Rezervistului”, pe 30.05.2013, la “Cercul Militar” Mangalia)

                de profesor E.C.Ninu    

`` Motto: “…Blazonul Armatei este cel pe care îl fac să strălucească militarii … !”

Mangalia, localitatea  cu cea mai veche istorie urbană a ţării (întemeiată, ca cetate grecească, de către coloniştii greci din Heracleea Pontică, în sec. al VI-lea a.Chr., după Histria, dar înaintea Tomisului), a beneficiat, de-a lungul timpului, de un statut cu totul şi cu totul aparte, dată fiind şi poziţia sa strategică, geografică. Ea şi-a dovedit din plin atributele sale de forţă militară (a se avea în vedere rolul avut în perioada macedoniană, a lui Alexandru Macedon sau a lui Lisimah, unul dintre căpitanii de corabie ai primuli fiind din Callatis, apoi, locul pe care-l ocupa în cadrul ligii unor cetăţi pontice, disputa pentru hegemonie cu Tomisul, conflictul cu Imperiul Roman, când forţa sa începe să scadă), politică-economică (agricultura cerealieră şi viticolă, prelucrarea metalelor, creşterea vitelor, industrie textilă, baterea unei monede proprii, împrumutul acordat cetăţii Histria, bază de aprovizionare tentantă pentru armatele bizantină, bulgară, otomană, anglo-franceză, germană etc., staţiune balneo-climaterică ş.a.), culturală (putându-se aminti acea perioadă antică, în care învăţaţi ai locului, ca Istros sau Dionisos Callatianul au făcut fala celebrei biblioteci din Alexandria, sau celebrele statuete de tip Tanagra, sau „Cultul Cavalerului Trac”, sau mormântul „Reginei din Neptun”,  sau celebrul papirus, unic în această parte a Europei, numeroasele şcoli, de care amintea călătorul turc Evlia Celebi, în sec. al XVII-lea), religioasă (cu o basilică creştină şi posibilitatea existenţei unor episcopi, înmormântaţi aici, cu cea mai veche biserică ortodoxă din această parte a Dobrogei, construită în  a doua jumătate a sec. al XIX-lea, având hramul „Sf. Nicolae”, din păcate demolată, dar şi cu cel mai vechi monument de cult islamic din ţară, bijuteria arhitectonică care este „Geamia Esmahan-Sultan”, la care veneau în hagialâc, începând cu sfârşitul  sec. al XVI-lea, credincioşii musulamani săraci) etc., etc.

            După alipirea Dobrogei la România, în urma Războiului de Independenţă, distrusă de vitregia unui secol defavorabil (Războiul ruso-turc, cel al Crimeii), Mangalia îşi va reveni cu dificultate, dată fiind dezvoltarea firească a reşedinţei de judeţ, Constanţa, dar şi stării deplorabile a portului, ceea ce a făcut ca, mult timp, să rămână o nostalgică staţiune balneo-climaterică, ce înflorea estival pentru cei care îi descopriseră farmecul şi valoarea sentimentală. Cultural, desigur, pălea în faţa Constanţei sau a Balcicului regal, în perioada interbelică, unde se strângea protipendada vremurilor, fiind reprezentată, totuşi, cu deosebită cinste, de Nicolae Iorga, care-şi schimba, pe perioada verii, reşedinţa de la Vălenii-de-Munte cu cea de la mare, de către decanul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, profesorul Constantin S. Motaş, de matematicianul Gr. Moisil, de numeroşii oameni de artă, precum poeţii Vasile Voiculescu, Miron-Radu Paraschivescu, prozatorii Gala Galaction, Cella Serghi, dramaturgul Mircea Ştefănescu, de pictori precum N.N.Tonitza, Iser, Gh. Petraşcu, Ion Ţuculescu, de sculptorul Ion Jalea ş.a.

Prinsă în jocul hazardului, cu alipirea şi cedarea Cadrilaterului, oraşul va înregistra o mare fluctuaţie de populaţie, date fiind împroprietăririle masive de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi cele din 1924, oferite coloniştilor şi veteranilor de război şi, ulterior, în 1927. Existenţa Primului Război Mondiale a marcat dramatic populaţia urbei, căci jertfa localnicilor români, turci, tătari, greci şi a altor minorităţi etnice a fost semnificativă.  În ziua de 23 august 1927, întârziată cu o lună, din cauza morţii regelui Ferdinand, se dezvelea „Monumentul Eroilor Mangalieni”, la iniţiativa „Societăţii Demobilizaţior de Război”, dar şi în urma eforturilor marelui istoric Nicolae Iorga, al cărui fiu a luptat sub comanda generalului Gh. Rasoviceanu, eroul de la Mărăşeşti, care, în fruntea Regimentului 9 Vânători, a stăvilit maşina de război germană.

Astfel, în iarna lui 1918, după doi ani de sărăcie şi foamete, sub ocupaţia bulgară (2 septembrie 1916), se redeschid şcolile din oraş, una primară mixtă şi una urbană, având, ca învăţători, fie proaspăt-întorşii de pe front Vasile şi Nicolae Stegaru, Ion Teodorescu, Ghorghe Ionescu, dar şi educatoarea Istodorescu şi învăţătoarele Petra Stegaru, Adela Brătianu, Ecaterina Dabija, Margareta Pandelescu, Valeria Alectoride, Maria Fusaru ş.a.

Prin decret regal, în urma insistenţelor Reginei Maria, se iau măsuri pentru cinstirea eroilor, prin înfiinţarea „Societăţii pentru Îngrijirea Mormintelor”, urmând ca şcolile să se conformeze, mai ales în mediul rural, iar, la 21 octombrie 1923, în urma demersurilor „Societăţii Orfanilor de Război”, se inaugurează orfelinatul „Olga M. Sturdza”, având ca prim director pe Adela Chiorpec, în prezenţa primarului Nicolae Roşculeţ.

O altă construcţie ce domină oraşul chiar şi astăzi este blocul cu şase etaje ce aparţinuse, iniţial, în 1932, lui Bucur Pop, iar, ulterior, vândut şi terminat de către Institutul General de Asigurare a Funcţionarilor, după război, în 1947.  Din 1934, consecinţă a unei împărţiri administrative, Mangalia intră în componenţa plăşii Negru-Vodă.

După cum constată autorii Aurelia şi Ştefan Lăpuşan („Mangalia în paginile vremii”,  editura „Dobrogea”, Constanţa, 2007, pag. 94), dintr-un plan al apărării pasive, din 1936, reieşea că Mangalia avea 960 de imobile, pentru o populaţie aproximată la 2.300 de locuitori, rămaşi după mobilizarea celorlalţi, cu adăposturi posibile în hrubele şi subsolurile caselor sau în „tranşeele colective din curtea bisericii ortodoxe sau a Muzeului de Antichităţi.”

Printre alte evenimente remarcabile, se numără şi clădirea din curtea spitalului Mangalia, făcută prin osârdia studenţilor medicinişti legionari. Doi ani mai târziu, oraşul înregistra 2.974 locuitori, cu o biserică ortodoxă românească şi una grecească, două şcoli primare, Orfelinatul, Muzeul de Antichităţi, Căminul Cultural „Vasile Pârvan”, Căpitănia Portului, Primăria, vama, pompierii, Pretura, Judecătoria Mixtă, Poliţia, Punctul de Pescărie, Oficiul PTT, Oficiul Local de Cură şi Turism, o bancă populară, trei mori, o cărămidărie, Herghelia, Uzina Electrică, parcul comunal.

În 1940, primarul Athanasie Dumitrescu era obligat să alcătuiască un plan de sistematizare a oraşului, dat fiind războiul care izbucnise deja, la 1 septembrie 1939, cu care ocazie îl informa pe generalul adjutant Traian Grigorescu despre noul aspect al staţiunii balneo-climaterice, în care, pe lângă cei 5.000-6.000 de localnici, se mai adunau cam tot atâţia tineri, în cele 30 de tabere de străjeri.

Printre autorităţile de frunte, trebuie amintiţi Ilie Scarlat, directorul Şcolii de Băieţi, Maria şi  Alexandru Fusaru, prima, directoare a Şcolii de Primire Fete, Eufrosina Topor, directoarea Şcolii de Copii Mici, preotul Gh. Căciulă, hogea Azis Ismail, căpitanul portului Petre Bogdan, între 1932-1943, cu veleităţi de pictor ş.a.

Pregătirea pentru intrarea în războiul de la 22 iunie 1941 avea să marcheze şi aspectul localităţii, înscrise într-o imaginabilă linie „Maginot”, de la Sulina până la Vama-Veche. Fapt este că linia de fortificaţii cuprindea, acum, un lanţ de cazemate, construite după cele mai riguroase norme şi, probabil, cu acceptul experimentaţilor camarazi germani.

Trebuie făcută menţiunea că deja, pe perioada celor trei luni de vară, aici se instruiau numeroşi „străjeri”, în câte treizeci de tabere de fiecare sezon, formă de pregătire a tinerelor vlăstare, sub supravegherea curţii regale a lui Carol al II-lea, mentorul acestei forme de organizare pentru apărarea ţării.  

După Al Doilea Război Mondial, în Mangalia erau circa 1.700 de familii, cu circa 4.000 de locuitori, 200 de sezonieri şi cam 4.500 de vizitatori, ce urmau să-şi împartă alimentele pe bază de cartele.

Cum, după întoarcerea armelor de la 23 August 1944, întreaga ţară avea să înregistreze prefaceri uriaşe, la toate nivelurile, era firesc ca aceste transformări să vizeze şi portul Mangalia, sub ocupaţia sovietică. Rechiziţiile erau la ordinea zilei, transformându-se, după cum  consemnau membrii comisiei de rechiziţie, printre care primarul Zamfir D. Zamfir, Dumitru D. Dumitru, şeful comisariatului de poliţie, şi prof. Gh. Iordăchescu, în adevărate acte de vandalism. „Vae victis!” ar fi exclamat, în urmă cu aproape două milenii, romanii. Cotele la cereale, oficializate din 31 iulie 1945, reforma agrară din 23 martie 1945, sub proaspăta guvernare a lui Petru Groza, celebra secetă din 1946, precum şi stabilizarea  monetară din 15 august 1947 vor înfometa şi populaţia fostului oraş prosper de pe malul mării.

În urma decretării naţonalizării din 11 iunie 1948, iată că, în 1948, în 1950 şi în 1953, multe din imobilele unor locuitori mangalieni sunt naţionalizate, majoritatea vilelor şi a caselor intrând în patrimoniul Ministerului Forţelor Armate, astfel că foştii proprietari au devenit  chiriaşi ai statului.

De acum, începe şi izolarea oraşului, persoanele străine neputând intra în localitate fără aprobarea Comandamentului militar al garnizoanei. O exagerare, desigur, a secretomaniei privind măsurile luate pentru  construirea, între 1949-1953, a viitorului port militar, necesar celor 12 dragoare sovietice, aceasta presupunând, desigur, săparea şi dragarea avanportului mic, tăierea canalului dintre lac şi mare (1952), precum şi construirea unui pod, în punctul numit Lacu (vizavi de Liceul Tehnologic „Ion Bănescu” de astăzi, fost Liceu Industrial Nr. 1). Totodată, în locul celebrelor băi sulfuroase, se va construi reşedinţa Divizionului 319 Vedete torpiloare (comandor r. Eugen Bulboacă), având drept comandant pe cpt. Rg. III Alexandru Melicescu, iar, ca şef al Statului Major, pe lt.-major Petre Anghel. Ulterior, în toamna lui 1953, vor fi aduse şi cele două submarine („Delfinul” şi „Rechinul”), comandate de cpt. rg. Radu Nicolae şi, respectiv, cpt. rg. Toader.

Detalii importante despre evoluţia Mangaliei după Al Doilea Război Mondial găsim în aceeaşi carte a soţilor Lăpuşan, în capitole precum „Mangalia – prima şi cea mai mare garnizoană militară din Dobrogea”, „O localitate de importanţă strategică”, „Naşterea Şantierului Naval Militar”, „Primul muzeu al Marinei” (înfiinţat de Ziua Armatei, la 25 Octombrie 1965) sau cele referitoare la momentele din şi după Evenimentele din Decembrie 1989.

Alte două monografii aşteaptă lumina tiparului de peste patru ani, ambele aparţinând unui autor neaşteptat de inspirat şi asiduu cu studiul unor arhive, maistrul militar principal Dumitru Isac: „Mangalia. Carte de informare turistică” (2009), având, drept consultant ştiinţific pe reputatul prof. dr. Gh. M.Aldea, şi, în reluare, cu acelaşi titlu, o altă lucrare, în colaborare cu prof. dr. Mihai Ionescu şi dr. Sorin-Marcel Colesniuc (2011).

De asemenea, o adevărată revelaţie pentru cititorii de inimă sunt cele două lucrări lansate în urmă cu doi ani, ambele aparţinând unei adevărate personalităţi a oraşului nostru, Ştefan Eleftheriadis, albumul „Mangalia” şi confesiunea emoţionantă, cu caractre autobiografic, „Fiul ceasornicarului”.

Cum, după absolvirea Universităţii „Al. I. Cuza” (1969) şi a concursului de titularizare (1976),  cariera mea didactică s-a desfăşurat, în cea mai mare parte sub auspiciile primului liceu militarizat, „Liceul Industrial Nr. 1 Mangalia”, voi încerca, sumar, să mă refer la legăturile fireşti dintre armată şi viaţa urbei, cu aspectele ei legate de învăţământ şi cultură.

În 1953, tatăl meu, declarat, şaizeci de ani mai târziu, “Cetăţean de onoare post-mortem al oraşului Mangalia”,  plutonierul-major de artilerie Ninu I. Constantin, era mutat din garnizoana Târgu-Jiu în acest orăşel, care, paradoxal, era subordonat administrativ raionului Negru-Vodă (1949-1968). Ca atare, problemele legate de comisariatul militar, de învăţământ se rezolvau la 34 de kilometri, după un obositor drum prăfuit, într-o comună ceva mai pripăşită, cu o singură fântână, din care apa era scoasă, contra-cost,  cu ajutorul unui măgar.

Locuiam într-o curte largă ce adăpostea câteva imobile, pe locul hotelului de lângă restaurantul Cazino, case dintre care doar una cu demisol, având vecini pe viitorul contra-amiral Anghel, apoi familia unui adevărat „lup de mare”, micimanul Mârşu, urmat, în mod strălucit, în cariera de marinar, de fiii săi şi de un nepot, azi vice-amiral, precum şi de alte familii, tot de militari, precum Păculea, Salomia,  sau, de familia unui cizmar, Neacşu, iar, în imediata apropiere, de alte familii legate de viaţa militară, precum Petreacă, Zugravu, Hrib etc., etc. Cum regimul impus localnicilor era destul de dur, îmi aduc aminte că chiar bunicul dinspre mamă, oltean ce a luptat chiar într-unul dintre regimentele din care a făcut parte Ecaterina Teodoroiu, nu a putut sta mai mult de 48 de ore, în vizită la noi.

În această supergarnizoană militară, viaţa de zi cu zi era deosebit de trepidantă. Educaţia primită era oarecum dură, cu neplăcerile impunerii unui program strict, cuprinzând somnul obligatoriu şi lecturile. Aparatele de radio erau destul de rare, fiind o adevărată sărbătoare procurarea unuia în familie. Deseori, după stingerea becului, continuam să citim sub pătură, la lumina unei lanterne militare, ce-şi descărca destul de repede obositele baterii dreptunghiulare. 

Pe faleză, în dreptul hotelului „President”, se afla încă o cazemată, străjuită de o minusculă grădină de vară, unde am putut participa la unul dintre cursurile de iahting. Dacă soţiile cadrelor militare erau obligate să desfăşoare activităţi artistice (formaţii de teatru, interpretări vocale) sau să urmeze diferite cursuri, cum ar fi fost cel de Limba Rusă, noi, copiii cadrelor din armată, eram prinşi în treburile şcolii, unde viaţa de pionier ne impunea o integrare rapidă în tot soiul de activităţi artistice, sportive, concursuri culturale, cum ar fi fost cel de „Iubitor al cărţii”, pe baza unei bibliografii, din care nu lipseau autorii ruşi şi sovietici. Un mare câştig, pentru noi, era şi existenţa unei minibiblioteci a armatei, în incinta Casei Armatei, în care găseam multe traduceri, în editura „Cartea Rusă”, familiarizându-ne cu opera unor scriitori de renume, precum Al. S. Puşkin, M. Lermontov, N.V. Gogol, Serghei Esenin, Maiakovski, M. Şolohov ş.a.

Ulterior, după construirea unor cvartaluri din centrul oraşului (str. Ştefan cel Mare, Oltului) şi mutarea Casei Armatei în vecinătatea garnizoanei, de pe str. Delfinului, am putut privi cu alţi ochi activităţile desfăşurate aici, chibiţindu-i pe maturi, aplecaţi deasupra meselor de şah sau prinşi în aprige dispute la tenis de masă ori biliard. Printre ei, devenise celebru deja dl Matache, bucătar în unitatea militară, tatăl unei mari actriţe şi al unui coleg de clasă, la liceu, cu pasiunea fotbalului.

Erau alte vremuri, de după „obsedantul deceniu al şaselea”, când „lupta de clasă” (chiar aşa se şi numea un restaurant din centru !) căpătase proporţii uriaşe, dramtice pentru destinul multor familii. Aşa s-a şi întîmplat cu un an înaintea sosirii noastre aici, când, în 1952, mulţi dintre vechii mangalieni au fost obligaţi să se mute în Buzău şi Focşani, pentru a-şi ceda locuinţele noilor sosiţi în unităţile militare ce păreau că se înmulţesc pe zi ce trece. Directori, ca dna Vicică, Radu, se străduiau din răsputeri să facă faţă noilor imperative educaţionale ale epocii.

Reuşit la liceu, în 1960, după ce, în ultimii patru ani, am resimţit lipsa tatălui scos în rezervă, din cauza unui dosar  ce conţinea, pe lângă brevetele decoraţiilor „Virtutea Militară”, „Bărbăţie şi Credinţă”, „Serviciu Credincios”, „Eliberarea de sub Jugul Fasscist”, „Meritul Militar”,  şi alte mărturii ale unor distincţii obţinute pe frontul de Răsărit (”Cruciada împotriva Bolşevismului”, „Crucea de Fier” germană), aveam să încep să înţeleg altfel mersul evenimentetelor ce au marcat dramatic vieţile a mii şi mii de români. Acum, priveam cu alţi ochi orele ţinute, încă din gimnaziu, de faimosul profesor Romulus Ionescu, o adevărată enciclopedie de informaţii legate de discipline umaniste (Limba Franceză, Istorie) sau exacte (Geometrie, Geografie), marcat, din păcate, de accidentul aviatic care l-a determinat să se pensioneze. Sau de învăţători, precum dnii Prahoveanu, Kirilov, Zanfir, Rădeanu (în cartierul Colonişti), familia Burtea (la Şcoala Sanatorială), de profesori, precum dl Tudor, tatăl celui mai bun prieten, dna Zanfir, cel de L.Rusă,  Ilarion Terente, ce avea să aibă un rol determinant (ca inspector la centrul raional Negru-Vodă), în 1963,  la înfiinţarea liceului de cultură generală la Mangalia (nu la Eforie, cum s-ar fi vrut), cel de Atelier (maistrul Pătraşcu) sau cel de Apărare Locală Antiaeriană, dl Stănculescu,  venit din armată, în urma unui accident cu puşca de vânîtoare, ce l-a făcut să meargă şchiopătând tot restul vieţii.

De pe băncile şcolilor mangaliene au plecat, spre a îmbrăţişa cariera militară, mulţi colegi, cum ar fi: Mihai Glinţă, Gigi Siminea, Viorel Atanasiu, ajums vice-amiral, Nelu Mitruţoiu, Nicu Doncescu, V.Vandachievici şi atât de numeroşi alţii.